Dear diary 04: De la începutul lui aprilie

Română

În sfârșit am terminat cu examenele. Huraaaay! Nu cu cele finale , dar oricum sunt bucuroasă. Nu mă întrebați încă ce rezultate am deoarece rezultatele ni se dau abia săptămâna viitoare.^^ Per ansamblu, a fost bine (spun eu). Am avut timp de trei zile 6 examene. În prima zi am avut cuvintele de vocabular (foarte multe la număr T-T). În a doua zi am avut citire, gramatică, audio și scris. Iar în ultima zi, nelipsitul vorbit. Am avut de pregătit în perechi de cate 2 un dialog despre anumite teme. A fost plăcut și ne-am descurcat cu toții foarte bine. La începutul săptămânii am avut chiar și o prezentare. 

Pentru că mâine și poimâine sunt zile de ”vacanță” cu ocazia zilei copiilor (01 mai) și zilei lui Buddha (02 mai), profit de mini-vacanța aceasta pentru a mai povesti despre experiențele mele de luna trecută. Am cam tras chiulul de la jurnal.

În prima zi de când am trecut oficial la nivelul 2 de limba coreeană am avut mici probleme în găsirea clădirii potrivite (nu că nu ar fi anunțat ei corect sau că nu aș fi știut eu unde sunt clădirile, însă nu m-am uitat corect pe listele afișate; așa că am ajuns în clădirea greșită) și am întârziat aproximativ 30 de minute la primul curs xD. Domnul profesor a fost puțin dezamăgit și s-a prefăcut supărat pe mine (în Coreea profesorii nu se supără ca la noi în țară dacă întârziem sau nu ne facem temele, și nici nu ne dau afară din clasă) așa că la descrierea noastră am vorbit atât de mult în coreeană încât domnul profesor a decis ca locul meu nu este la nivelul al doilea. A discutat cu doamna profesoară responsabilă cu studenții KGSP și am ajuns de a doua zi la nivelul al treilea. Am început perfect, nu-i așa? Hahaha...

Prea multe nu am să spun. Luna aceasta a trecut foarte repede din cauza accidentului cu elevii de liceu ce au murit o dată cu vaporul scufundat. M-a marcat așa profund încât nu am prea realizat cânt au trecut zilele. Am realizat abia săptămâna trecută când a trebuit să mă pregătesc pentru examene și eu nu știam toate cuvintele T-T. Așa că am grăbit pasul cu învățatul.

Acum vreo două săptămâni am avut ocazia de a merge în orașelul Suncheon (este la sud de Coreea) alături de prietena mea Laura (este și ea tot româncă de-a mea :D ). Am avut prima mea ieșire din Seul și prima gură de aer proaspăt de natură. Frumos, nu am ce să zic. Deși nu am făcut mare lucru pe acolo, am întâlnit în schimb persoane extraordinare de la care am învățat căte ceva. Primul lucru pe care l-am învățat a fost faptul că nu mai promovăm ieșirile în aer liber, în natură așa cum făceam odată. Îmi amintesc că până la sfărșitul clasei a opta am tot mers în excursii cu prietenii, colegii sau familia. Odată intrată la liceu, s-au dus vacanțele, s-au dus ieșirile la aer liber. Nu am mai vizitat orașe. Singurele ieșiri au fost cele făcute o dată cu mutatul în Cluj, la facultate,  și cele din Viena de când am fost plecată cu bursă. Trist, mai ales pentru că tinerii din ziua de astăzi nu mai știu de ce este important să protejăm natura. Nu le mai pasă. De aceea distrugerile sunt tot mai mari. (Aici aș mai avea o mulțime de lucruri de adăugat, dar le las pe altă dată.). Al doilea lucru important pe care l-am învățat a fost de la o profesoară de limba engleză venită din America. Tot timpul m-am întrebat unde vreau să predau după ce termin. Eram în dubii dacă să rămân la oraș mare sau să merg într-un orășel mai mic. După acea zi am realizat cât de important este rolul dascălului în viața elevilor. Așadar, m-am decis să merg la oraș mai mic sau chiar sat. Poate că nu voi avea la fel de multe posibilități, dar este o șansă incredibilă de a fi fericită. Este un miracol să fii profesor, părinte, frate/soră și prieten în același timp. La oraș mai mic există posibilități mari de a reține numele tuturor elevilor și de a crea o legătură mai stransă decât la oraș. Deoarece și numărul elevilor este mai mic.^^

După aceea am început să descopăr mai multe despre accident și m-am concentrat, mai mult decât era cazul,  doar pe accident. Știu că mulți nu vor înțelege însă mi-am amintit de momentele trăite alături de mama mea. Mi-am amintit cât am suferit și eu după ce am pierdut-o. Dumnezeu să o odihnească în pace. 

Un alt capitol important a fost venirea noii mele colege de cameră, Aiako. După cum ați ghicit, este din Japonia. Este de treabă per total, însă are un mic defect: noaptea sforăie câteodată ca un urs hehehe... Gătim împreună, dimineața ascultăm muzică, ne aranjăm de școală, mâncăm împreună (de la mesele regulate am început să prind și câteva kilograme în plus, m-am mai rotunjit puțin), avem ba chiar și același program la școală. Ce sunt în plus la fiecare? Eu am antrenamentele de dans alături de trupa școlii, iar ea are antrenamente la taekwondo.

Luna aceasta am făcut pentru prima dată clătite în stil românesc pentru prietenii mei de la trupa de dans (au mâncat tot!) și am început să mă îngrijesc mai mult de manichiura mea. Cred că de la sentimentele acelea de tristețe (din cauza elevilor decedați) am prins o pasiune pentru lucrurile școlare (am o colecție măricică de pixuri/caiete/agende/stickere colorate).

Ca să fiu mai ocupată mi-am făcut cursuri extra de japoneză și engleză (luni, respectiv marți). La japoneză nu pot spune că prind cine știe ce dar măcar încerc. La engleză însă, e altă treabă, altă mâncare de pește (cum spunem noi românii). Am început să predau limba engleză într-un stil mai personal. Nu cu gramatică și chestii teoretice. Aleg o tematică pe săptămână, aleg o listă de vocabular, un dialog, un text, expresii legate de acea tematică și în final îi pun să discute între ei. Nu am mai predat până acum limba engleză însă e o scuză pentru a mă apropia de prietenii coreeni. După cum am mai precizat, coreenii sunt niște persoane destul de reci. Adică mă ajută dacă am nevoie și le cer, dar altfel nu prea dau semne de viață. Studenții și elevii coreeni sunt foarte ocupați, nu au timp nici să respire. Li se dau multe rapoarte de făcut. Nu doar că nu apucăm să ne vedem în afara programului de la facultate, însă nici nu prea lasă mesaje. Așa că m-am obișnuit cu stilul ăsta al lor haotic. Cel mai probabil de la anul voi fi la fel xD.

Singurul care mă mai caută dintre coreeni este Jamin (cu care ies mai des) și un prieten din armată (cu el e altă treabă hehe). Prietenul acesta din armată va fi eliberat luna aceasta. A pus ochii pe mine așa că are motive să mă caute. Îmi scrie mereu să nu cumva să mă îndrăgostesc, că sunt a lui hahaha. Dacă ne-am înțelege la fel de bine la păreri ar fi genial. Doar că nu îl văd mai mult decât ca pe un prieten sau un frate mai mic (e cu vreo doi ani mai mic decât mine). Am dat aceste detalii pentru că tot primesc întrebări de genul: ”Iubit ți-ai făcut?”, ”Îți place de cineva?”, ”Ți-a declarat cineva că te place?” etc. Acum v-am satisfăcut și această curiozitate.

Ieri am fost cu Laura și Oana (altă româncă de aici) la filmarea unul videoclip pentru un artist hip-hop nou din Rusia (nu este faimos, dacă vă întrebați :D ). A fost primul lui videoclip filmat la studiou. M-am distrat, deși cam am febră musculară (după 6 ore de stat pe tocuri). Cum apare clipul, o să dau share pe pagină chiar dacă nu are legătură cu Coreea, dar are cu mine^^. Eu și Laura am avut rol de bețive, iar oana a primit rolul ”principal” să spun așa. Cel al fetei salvate. Mai mult nu vă spun. O să vedeți atunci când va ieși.

Aaaa...era să uit! În clasă am făcut o regulă. Cine vorbește în altă limbă decât coreeană (engleză sau chineză se vorbește mai des) trebuie să plătim 500 de woni (echivalentul a aproximativ 40-50 de cenți). Banii toți sunt puși într-o pușculiță, iar la sfărșit vom ieși împreună cu doamnele profesoare în oraș. Este o regulă foarte tare deoarece suntem forțați să ne exprimăm doar în coreeană. De asemenea, folositul telefonului mobil iar are taxă. În acest fel respectăm munca doamnelor profesoare. Mi se pare corect sincer. Nu este nici politicos, nici frumos să ne batem joc de munca acestora. În plus, ne distrage atenția de la explicațiile oferite. Nu pot spune că îmi displace să merg la cursuri. Nu am pățit până acum să ni se spună nimic deplasat. Chiar dacă au probleme, profesorii nu ne arată acest lucru. Nici nu se descarcă pe noi. Din contră încearcă pe cât posibil să își ridice moralul alături de noi. Merg de drag la cursuri deși trebuie să mă trezesc zilnic la ora 7 dimineața. Comparând cu viața din România, când abia reușeam să mă trezesc, aici chiar dacă se întâmplă să întarzii tot merg. Niciodata nu am auzit nimic la adresa celor ce întârzie. Dacă intrăm liniștiți la cursuri, nimeni nu se supără. Ba chiar se fac glume pe seama a cât lenevim în pat hehe. În clasă la noi eu fac pe polițista (urmărind colegii când se scapă sau când folosesc mobilul), iar colegul meu face pe banca (umblă zilnic cu pușculița la el). Colegii sunt de treabă și ne schimbăm colegul de bancă aproximativ la 2 săptămâni (tragem bilețele), ceea ce ne face să ne apropiem de majoritatea.

Este foarte greu când ies în oraș din cauză că eu sunt vegetariană, iar coreenii mănâncă carne la orice masă. Azi chiar am trecut pe lângă un fast-food cu carne de câine (da este adevărat, mănâncă și câini). Poate nu e ceva ce găsești la orice colț ca în China, dar în anumite zone, coreenii bătrâni încă mai cred ca această carne de câine este bună pentru corp și menținerea tinereții. Bine ca cei tineri nu mănâncă! Hiu!

Cam atăt din luna aprilie. Mare lucru nu am făcut. Revin cu postul despre ce am experimentat astăzi la Choji. Legat de locul unde sunt puse pozele copiilor morți în accident.

Poze:

Dacă aveți alte întrebări, vă rugăm să ne scrieți pe: koreanculturalclubromania@gmail.com sau president@kccro.ro . De asemenea, ne găsiți pe facebook în grupul nostru: https://www.facebook.com/groups/KCCRomaniaFans/755995261101472 .

 

Va doresc o duminică frumoasă în continuare!

 

Cu dragoste,

Admin Sojung, Seul, Coreea de Sud

Fisiere: 
Votare: 
0
No votes yet