Dear diary 05: Au plătit pentru greșeala altora (R.I.P.)

Română

Ieri am mers cu Jamin în Choji, aproape de Ansan, acolo unde s-a ridicat unul dintre altarele de rugăciune pentru elevii morți în accidentul cu feribotul, acum aproximativ două săptămâni. Inițial mi-am propus să mă abțin și să nu mai plâng. Căci am plâns multe nopți la rând din acest motiv. Din păcate însă, planul de acasă nu s-a pupat deloc cu cel de acolo. Atunci când le vezi mutrișoarele din poze, cum zâmbesc plini de speranță și când te gândești că în doar 30 de minute s-au spulberat atâtea vieți, atâtea zâmbete frumoase, atâtea vise și atâtea speranțe, este imposibil să nu plângi. La început mi le-am șters fără să mă vadă nimeni însă cu cât înaintam în rând m-au apucat niște fiori pe șina spinării, mi s-au inundat ochii de lacrimi care nu mai se opreau să cadă și aproape că îmi venea să urlu și eu de durere. Nu am cuvinte să exprim ceea ce am simțit. Părinții încă protestează în afara locației, au refuzat ajutorul financiar și nu se mai opresc din plâns. Ți se rupe efectiv inima și sufletul în bucăți mici-mici. Știu că pentru unii nu contează toate aceste detalii. Însă le scriu în primul rând pentru mine, pentru a-mi aminti mai târziu de pierderea acestor suflete inocente. În aceste două săptămâni am urmărit îndeaproape cazul, am citit toate știrile și am vazut toate videoclipurile.

Astăzi nu vreau sa ma axez însă pe părinți. Ci pe elevi. Nu îmi pot imagina ce a fost în capul și inima lor când și-au dat seama că vor muri și că nu vor fi salvați. Pe internet puteți găsi ușor cu subtitrare în engleză ultimul videoclip din telefonul unuia dintre elevi. Videoclip pe care tatăl acestuia l-a făcut public ulterior. Se poate auzi foarte clar (dacă știi coreeană; dacă nu știi este ok căci are subtitrare în limba engleză) cum li se spune elevilor să rămână acolo unde sunt. Mai dureros este faptul că aceștia la început nu conștientizează ce li se întâmplă și fac asemănări cu Titanicul în glumă. Ba chiar lasă și mesaje parinților (tot în glumă). Însă vine momentul în care realizează totuși că nu vor fi salvați și îi putem auzi cum cer sa fie salvați (Dumnezeu să îi odihnească în pace).

În alt videoclip putem vedea ușor cum căpitanul vasului, ca un mare laș, fuge în CHILOȚI de la locul faptei, abandonând efectiv elevii și profesorii rămași pe vapor. Pot spune părerea mea personală? Eu îi învinovățesc pe toti membrii echipei de pe vas. În primul rând căpitanul este de vină. De ce nu a încercat să salveze viața copiilor? Este drept că exista riscul ca vasul să se scufunde mai repede dacă se crea haos. Însă s-ar fi salvat mai multe vieți decât au reușit să salveze. Pe de altă parte și restul echipei este vinovată. În cazuri de genul cine mai lua seama căpitanului? Și-au asumat o responsabilitate față de acești copii și părinți, o responsabilitate pe care nu și-au putut-o ține. Astăzi când le-am privit fețele printre lacrimi, nu mi-am dorit decât să arunc căpitanul în mijlocul oceanului fără vestă de salvare, și să îl las acolo. Să mori înecat este foarte dureros. Mai dureros este faptul că s-au dus săracii și au plecat cu regrete. Poate regrete că nu și-au cerut iertare de la cei față de care au grești, poate regrete că nu au făcut tot ce și-au dorit să facă, poate regrete că nu au învățat mai bine, numai Dumnezeu știe ce a fost în sufletul fiecăruia dintre ei. Și erau doar niște copii....care nu și-au trăit nici măcar o treime din viață, poate nici măcar un sfert. Oare noi știm să apreciem ce avem cât suntem încă în viață? Oare noi știm să iubim deschis pe aproapele nostru? Oare noi ne-am cerut iertare atunci când am greșit? Noi, oamenii, niciodată nu vom știi când ne este sfărșitul. Însă este bine să nu avem regrete, să nu ne certăm cu nimeni, să iubim cu inima curată, să iertăm pe alții, dar și pe noi înșine. Poate ca moartea lor nu a fost chiar în zadar. Poate a fost o lecție de viată pentru toți. Nu mai am cuvinte să exprim ceea ce simt. Nimic din ce spun sau fac eu nu îi va aduce înapoi.

Astăzi am mers cu steagul României. Am scris cu un marker negru pe el ”Rest in peace. 루마니아도 학생들을 위해서 기고하고 있습니다.” (ro: Odihniți-vă în pace. Și România se roagă pentru elevi.) Cred că am fost singura străină din toată mulțimea, dar mă doare ca și cum ar fi din familie. Simt pentru că sunt om, pentru că sunt studentă, pentru că vreau să devin profesoară, pentru că și eu am o soră mai mică la rândul meu, dar mai ales pentru că acum mai puțin de doi ani am simțit și eu pe pielea mea ce înseamnă să pierzi pe cineva din familie. M-am simțit ca și cum am reprezentat o întreagă națiune astăzi. Steagul se poate vedea în videoclip.

Înainte să intrăm am făcut două filmulețe și câteva poze. O sa vă pun link-urile și o să urc pozele în articol. De asemenea, am primit o foaie de la voluntarii aflați la intrare să ne întâmpine. Este în limba coreeană doar. Mâine voi încerca să traduc ce scrie. Până atunci vă las să vedeți cum arată orașul acum. 

Poze

 

 

VA CONTINUA.....Voi pune videoclipurile mâine, căci acum nici bluetooth-ul nu vrea să funcționeze cum trebuie. Până una-alta, poate reușesc să traduc și acea foaie.

 

Articol scris de către: Sojung, Seul, Coreea de Sud

Votare: 
0
No votes yet